O parte dintre navetiştii de pe ruta Piteşti-Curtea de Argeş, cei care se gândesc mai mult la partea financiară decât la confort şi rapiditate în deplasare aleg varianta cea mai ieftină: “mocăniţa”. Aceasta este un tren care peste câteva săptămâni împlineşte 70 ani de existenţă şi care zi de zi urmează traseul Piteşti-Curtea de Argeş şi retur. Oamenii agrează ideea unei astfel de călătorii. Costurile sunt mult mai mici, iar în timp se simte la buzunar. “Naşul” este de treabă, iar dacă eşti pregătit să înduri în jur de o oră de zgomot, treaba este ca şi rezolvată. Nevoia te învaţă de toate, chiar şi mersul cu automotorul…
În aşteptarea “mocăniţei”
În gară, oamenii aşteaptă plictisiţi trenul. Fiecare încearcă să-şi găsească o ocupaţie pentru ca timpul să treacă mai repede până la sosirea acestuia. Pe una dintre băncuţe stau două bătrânele. Îşi povestesc pe la ce şcoli mai studiază nepoţii lor, că în urmă cu două zile s-au chinuit să culeagă strugurii, că medicamentele s-au scumpit din nou şi multe alte probleme ale vieţii de zi cu zi. Puţin mai departe de ele, un grup de ţigani se ceartă de mama focului. Magdalena, fiica bulibaşei şi-a cumpărat o pereche de cercei, motiv pentru care trebuie pusă la punct. Mama fetei urlă ca din gură de şarpe, încercând să-şi liniştească soţul. Au reuşit astfel să atragă atenţia tuturor celor din preajmă. Zeci de priviri sunt îndreptate către ei. La difuzoarele amplasate pe peronul gării se aude la un moment dat: “Trenul personal Piteşti-Curtea de Argeş va sosi la linia I în 5 minute”. Se aşterne o tăcere mormântală şi toată lumea se îndreaptă spre locul în care locomotiva electrica avea să sosească.
Călătoria propriu-zisă, scena unei acţiuni din anii ‘40
Oamenii urcă cu greu în tren. Treptele acestuia sunt mult prea înalte, iar vârstnicii au nevoie de ajutor, altfel le-ar fi imposibil să urce. Locurile se ocupă imediat, şi asta pentru că nu sunt mai mult de 40. Geamurile prăfuite prin care abia se mai vede nu pot fi nici măcar deschise. Aerul pătrunde prin nişte mici crăpături. Oamenii nu se cunosc între ei, însă drumul durează o oră şi cinci minute, aşa că discuţiile nu ezită să înceapă la puţin timp de la punerea în mişcare a garniturii.
Fie că pleci din Curtea de Argeş, fie că pleci din Piteşti, trenul este acelaşi. Astfel, mecanicul de locomotivă trebuie să-şi mute scaunul de la un capăt la altul. Îl cară printre călători, iar aceştia nu mai sunt uimiţi de acest lucru, pentru că îl cunosc demult pe nea Gică. Nu după mult timp, “mocăniţa” porneşte la drum. Călătorii sunt obişnuiti cu zgomotul infernal pe care trenul îl scoate. Unul dintre ei chiar aţipeşte… Alţii discută probleme de politică şi mai au puţin şi se iau la ceartă pe această temă.
Maria Baila priveşte cu nepăsare în jur. Înconjurată de plase pline cu mâncare, se declară mulţumită de trenul cu care merge, căci “în ziua de azi orice bănuţ economisit poate fi cândva de ajutor”, spune ea. Femeia se mai gândeşte puţin, apoi adaugă: “Trenul ăsta nu merită doi lei. Nimeni nu a mai făcut nimic pentru el”.
“Biletele la control, vă rog!”
Din celălalt capăt al trenului se aud hohote de râs. Se deschide o uşă veche, care este pe punctul de a se rupe. Controlorul intră uşor, cuprins de plictiseală. “Biletele la control!…”, spune el cu voce moale. Rosteşte formula pe un ton neutru, de rutină. Pentru el este o frază care face parte integrantă din îndatoririle de serviciu. Călătorii îi întind 1-2 lei şi este mulţumit. Pe cei care, întâmplător, au bilet, îi priveşte uimit şi chiar cu un oarecare reproş, parcă… Nu-i înţelege şi nu-şi explică de ce s-au mai chinuit să facă asta. Apoi îşi dă seama: sunt debutanţi, acum merg prima dată cu “mocăniţa de la Argeş” şi nu ştiu cum stau lucrurile. Îşi termină repede treaba şi se aşează în faţa unei tinere care pare îngândurată. Nu trece mult timp şi deschide o discuţie, care devine din ce în ce mai aprinsă.
“Fumatul este interzis în tren!”
De plictiseală, te mai poţi uita pe biletul de călătorie, dacă ai aşa ceva. “Fumatul este interzis în tren!” Acesta este mesajul pe care orice călător îl poate citi pe bilet. Totuşi, la celălalt capăt al trenului, unul dintre călători nu se poate abţine şi-şi scoate o ţigară. Profită de neatenţia controlorului şi o fumează până la capăt, fără a fi deranjat de cineva. “Naşul” este prea prins în discuţie…
Radiografia unei călătorii cu “cartonul de pe şine”
De obicei oamenii merg cu trenul pentru a face economie. Preţul nu se compară deloc cu cel de la maxi taxi. Timp de 70 ani, acelaşi tren duce călătorii la destinaţie. Ani la rând, călătorii găseau cu ochii închişi în gară la Piteşti trenul care mergea spre urbea Basarabilor. Cum? Simplu: avea vagoane care erau demne să-şi găsească locul într-un muzeu de specialitate. În timp, situaţia nu s-a schimbat prea mult. Automotorul venit parcă din alte timpuri este un adevărat simbol al crizei de sistem din CFR. Sigur că se poate şi mai bine, dar ne-am obişnuit că “merge şi-aşa”.
Oamenii sunt nevoiţi să facă naveta cu acest tren pentru că nu au de ales şi banii contează. “Măcar de-ar mai reduce preţul biletului… Dar şi-aşa, pentru noi, navetiştii, este mai bine ca la motocar, pentru că aici ne putem face abonamente şi beneficiem de reduceri sau mai mergem cu <<Naşu’>>, dar trenul ăsta parcă ar fi un carton mişcător!…”, spune Viorel Bărbulescu, unul dintre clienţii fideli ai “mocăniţei”. Bărbatul se mai uită puţin pe geam şi apoi adaugă: “Merg de ani buni cu trenul şi nu s-a schimbat nimic. Nimeni nu s-a mai ocupat de el de zeci de ani”. Nemulţumiri se aud din toate părţile. Obişnuinţa şi nevoia i-a făcut pe oameni să nu mai ia în seamă disconfortul. “Ţara asta nu-şi permite să modernizeze un tren?!… Această locomotivă pe roţi nu se deosebeşte cu nimic de trenul cu aburi din trecut!”, intervine supărat un alt călător. Omul ţine să precizeze însă: “Singurul lucru bun care s-a întâmplat de-a lungul anilor este faptul că numărul ţiganilor care merg cu trenul s-a redus simţitor, şi asta pentru că rromiI şi-au cumpărat maşini. Tot mai găseşti câte un balaoacheş prin tren şi trebuie să fii foarte atent la bagaje, dar nu mai este ca altădată… Înainte ne terorizau şi le era frică şi controlorilor de ei. Am auzit că acum te confrunţi cu această problemă dacă circuli cu motocarul. S-au modernizat şi tiganii, merg cu maxi-taxi! În rest, exact acelaşi tren care împlineşte 70 ani este văzut în fiecare zi pe calea ferată, iar bariera devine un stres pentru şoferi, deoarece automotorul merge cu 30-40 km/h”, adaugă călătorul.
Controlorul nu este interesat de discuţia noastră. “Asta este situaţia, ce să facem… Ne conformăm! Ne-ar plăcea şi nouă să fie condiţii mai bune, dar noi nu avem nicio putere. Cui îi convine merge cu noi, cui nu… să circule cu ce vrea!”, spune el indiferent. S-a obişnuit cu zgomotul roţilor vechi şi de-abia aşteapă să se termine şi ziua asta de muncă.
Încet-încet, garnitura ajunge în gară şi toată lumea se grăbeşte să coboare. Nimeni nu mai priveşte în urmă la bătrâna “mocăniţă”, dar cei mai mulţi o vor vedea şi mâine, când le va fi din nou tovarăşă de călătorie…



